Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
30 décembre 2013 1 30 /12 /décembre /2013 17:54

Issa serata, ùn si puderebbe dì perchè, ùn era tutt’à fattu cum’è d’abitudine. Eppuru era un ghjornu chì ùn si ne pò truvà più banale, ancu s’è a ligera acquatella capricciosa dava à a cità una trinca à tempu à pena trista, slaziata, è in certu modu – assente. Una serata autunnale cum’è di solitu, fattu fine. Ma Orsantò si disse ch’ellu ci era qualcosa in più, indefinibile à u primu sguardu, ma chì diventava sempre più affannosu quand’omu si n’avvidia. Era luntana l’ambiante gioiosa è animata quandu i gruppi ragiunavanu dapertuttu per isse terrazze di A Pià, giovani è menu giovani imbulighjati, da cuntribuì, ognunu à a so manera, à ciò chì era l’anima prufonda bastiaccia. Si pudia avale guasgi pone a quistione, induve eranu passati tutta sta ghjente, cumu pudia cambià u visu di sta piazza imblematica – a più longa in Auropa, accertavanu qualchiduni, fieri di pudè individuà si cusì à a « so » Pià – tantu era cummuvente u cuntrastu cù u spachju attuale. Orsantò rilevò d’un gestu fritulosu u collu di u so ghjubbone, si scuzzulò è pisò l’ochji senza sapè perchè. E grue di u portu maritimu sparghjianu i so bracci quant’è giganti d’un altru mondu. Più e fidighjava Orsantò, è più li paria ch’elle pigliavanu vita, u scruttavanu è l’inturniavanu in una ronda minacciosa.

Quella sera, nisun battellu era à calata. Li sarebbenu parsi piuttostu rassicuranti, sti mastudonti metallichi placidi, à gallu è silenziosi tale balene appinciulate. I cunniscia bè, à rombu di travirsate in cuntinente da visità ognitantu a so surella in Marseglia. Quant’è tanti isulani, si n’era andata un ghjornu cù rincriscimentu, u so maritu avendu fattu fine trovu un impiegu chì paria cunvene li per u megliu. Ma dopu u so divorziu, si n’era firmata sopra locu, un suppulu per pudore, per piattà u so dolu, è campendu mudestamente cù una piccula rendita, ch’ella ricevia di modu più o menu rigulare. Ogni visita di u so fratellu era per ella una vera gioia, ma stavanu tramindui u più spessu à pienghje abbracciati, ammintendu a so zitellina è aduliscenza pè issi carrughji di a vechja cità. Ed ogni volta, prumettia di pensà à vulta in paese, sapendu puru ch’ella ùn sarebbe ancu pronta à francà u passu.

I lumi luccicavanu à traversu à e gocce di acqua tinace è pinitrante. D’istintu, senza mancu esse ne cuscente, Orsantò abbrattò u passu, scustendu si da u centru di a piazza ver di i caffè addurmintati daretu i so stori abbassati. Di colpu, s’avvidì chì senza avè la propiu vulsuta, vultava i so passi da a parte opposta à Toga. Quandu, bruscamente, li parse di vede una siluetta staccà si nant’à un fondu di chjarore scialbidu. Ma a prisenza di stu passante attardatu, chì averebbe pussutu apparì piuttostu rassicurante, à l’invece li strinse a gola. Di fatti, bench’ell’ùn pudissi distingue ne i tratti distintamente, u visu di u scunniscutu paria cum’è intustatu, cù un sguardu indefinibile, è una sbiadezza cadaverica. Per un tempu, fù assaltatu da una mansa di maghjine. Tutti i ricordi di i tempi scorsi, e corse à sfiatera cù d’altri sgaiuffi di a so sterpa, ruzendu pè issi chjassi di Terra Vè, da scappà dinanzu i mostri di i so sunniacci zitellini.

Isse maghjine li dedenu d’un colpu u listessu bisognu intrattevule di sticcià dritta davanti à sè, u mondu reale mischjendu si incù quellu di i sonnii, in un slanciu attempu esutericu è surrealistu. Rigirò subitu u capu, ma a forma era smarrita. Finalmente, l’averà viramente vista, sta forma, o era solu u spechju di e so propie pauracce ? Risentì una spezia di vargogna d’avè cedutu davanti à issa paura senza spiegazione alcuna, è decise di ride ne, da ùn guardà u sintimu d’avè persu a faccia. Orsantò ùn era micca di u stilu aggressivu nè temerariu, è ùn vidia nisuna ragiò di teme nimicizie. Ma, à e volte, « duv’ellu hè l’amicu, hè u nimicu », ùn hè ?… A macagna bastiaccia facia parte di u modu di campà cutidianu di i citadini, ma firmava in quà di limite « bunacce » è ùn sbuccava chè pocu spessu versu situazioni minacciose o periculose. D’altrò, era di cundizione mudesta, è nisun segnu esteriore dettu « di richezza » era capace d’attizzà astiu o ghjelusia qualunque. Quale averia avutu interessu à cuttighjà lu ?

Campava solu solu. Donne, n’avia cunniscutu qualchiduna di quandu in quandu, si puderebbe dì « passendu via », mais ùn eranu da veru u so affare. Mancu s’ellu si n’arricurdava, u tempu avia fattu a so opera pocu à pocu è adumbratu tutti i ricordi. Forse sarà stata l’edea di u matrimoniu chì li suscitava una certa timenza, di vede i so zitelli cunfruntati à a precarietà, chì ùn avia chè troppu patutu ellu stessu. Si rividia sedutu à tavula familiale, a Mamma dritta è degna, u Babbu cù l’ochji tristi persi in u vagu, a so surelluccia Maria Pè chì passava è passava torna cù primura a so cuchjara in u so piattu, cum’è s’ella ùn vulessi lascià ne perde manc’un brumezulu. E parolle scarse – scambiate in lingua corsa – eranu sobrie, spugliate à prò di u principale, senza ciambatta nè ciarla, è aghjunghjianu ancu di più à u sintimu austeru chì duminava. Si sarebbe omu guasgi cridutu in una chjesa, è a preghera burbuttata prima di mette si in tavula per u ripastu paria tantu più naturale, cum’è s’ell’ùn pudessi esse prununziatu nulla in più in issu mumentu custì. L’alloghju era esiguu, pocu alluminatu, luttendu quant’ellu si pudia da chjappà unepochi ragii di u sole chì inundava i chjassi di Terra Vè. È quand’elle entrianu in furia e raffiche ughjulende di u gregale è certe volte di u livante o di a tramuntana, parianu lagni di cignali cù a cultella ficcata in a cannella, i ghjorni di caccia. Quelli ghjorni quand’ellu vultava in casa Babbu, dicendu : « Eccu, o Laurì, fà li onore, è acconcia ci qualcosa cum’ella si deve ». Si risentia in stu mumentu una certa fierezza ind’è Babbu, siccume issu ritornu ver di l’usi anziani li avessi datu torna l’influssu è a serenità nicessarii per affruntà di novu i guai di a so esistenza in un mondu duve, qualchì volta, circava à stentu a so piazza ghjusta.

Vittura, ùn ci n’era. Soca ùn la pirmittianu micca e risorse familiali, eppò à chì prò ? Un amicu di Babbu pussedia un anticu camiò scundizatu, ma chì andava sempre, è chì l’avia visti è cunniscuti tutti, durante a so vita di camiò. Siasi materiali arricattati per impizzà un vechju pagliaghju ruinatu, o capre è muntoni stanchi da a muntagnata, o ancu qualchì pezzu di legna à cullà in paese per una cugina di terzu alluntanata è sciambarone. Ghjera stu camiò fidu è divotu chì purtava u Babbu cù l’altri amichi cacciadori, quand’ellu si n’andava à ritruvà pè sse machje i prufumi di a so terra chì muscavanu.

È per u restu, u mare vicinu vicinu, chì bergulava u portu in u luccichime di un spechju à u sole, a cullata versu Santa Croce in Terra Nò, i ghjochi in u parcu Romieu, e corse sfrenate à traversu Terra Vè. Chì bisognu d’una vittura ? Issu mondu era u soiu, è bastava à a so felicità.

Quella fin’di dopumeziornu, u so patrò li avia dumandatu di firmà dopu l’urariu nurmale di travagliu, per aiutà lu à rifinì un settore di l’inventariu. Un attimu, fù surpresu, d’una banda era a prima volta ch’ella accadia una dumanda simule, è d’un altra, dopu cunsideratu, tuttu paria assestatu, ma alò ! Fattu fine, era un ghjornu cum’è l’altri, è cum’è l’altri ghjorni, nunda particulare l’aspittava fora. L’operazione li pigliò parechji ore, è u patrò prumisse à Orsantò di pagà lu per issu tempu supplementariu. Parse suddisfattu assai, à tal puntu ch’ellu insistò per raccumpagnà lu in cità in vittura, omancu sin’à l’isciuta di u tunellu, chì avia un altru appuntamentu à l’angulu di u carrughju Miot o à l’ingiru. Era vera ch’ella era una cria bizarra, a so andatura quandu Orsantò sbarcò di a vittura, micca propiu impenseritu, ma quant’è accapatu ad altre cose.

In u so impiegu, ùn circava micca Orsantò ad esse ciò chì si chjamava un impiegatu « mudellu », ma trattava u so da fà cù cuscenza è u sensu di u travagliu ben fattu. Mai ùn avia fattu prublemi, e so rilazioni cù i culleghi eranu fundate nant’à a simplicità è a franchezza, ancu s’ell’ùn sprimia chè pocu i so sintimi. L’accittavanu cum’ellu era, è li bastava cusì.

Ma quantunque trascinava una carica pisiva in sè, in fondu di u so pettu. À l’epica di u drama di Furiani, u ricizziunistu casinchese – cugnumatu Ceccè – sustenidore passiunatu di u Sporting, li avia prupostu d’accumpagnà lu à u macciu, tempu compia a ghjurnata di travagliu. Ùn s’arricurdava più chì mutivu li era ghjuvatu à dì di nò, nemancu d’altrò s’ell’ùn avia propiu invintatu issa scusa, per oziu o per stanchezza. È avia capitu più tardi cù l’altri chì mai ùn lu rividerebbenu più à Ceccè, vittima nucenta di issa tragedia orrenda, chì e ferite murali ùn eranu ancu ricusgite, è chì ùn puderebbenu mai più esse richjose. Ne cuncepì l’ossessione di culpabilità, cunvintu - à tortu o à ragiò - chì a so vinuta averebbe permessu à u so amicu di scappà ne, ch’osinnò ch’ella li tuccava à pate a listessa cosa. Ùn avia riesciutu à parlà ne chè cù a so surella, mentre una visita in cuntinente pocu dopu iss’evenimenti. Malgradu discussioni senza fine, ùn ci la facia à caccià si tutalmente issi frastorni, è issa sera à l’atmusfera un suppulu sopranaturale, ghjunse à pensà ch’ellu era vultatu u spiritu di Ceccè per regulà i so conti.

Pigliendu à manu manca versu u liceu, currì u risicu di intuppà una vechja gobba è scianca, chì tenia u so paracqua cù e duie mani. Paria una strega. Inguttupatu da i so pinseri, è guasgi surpresu di crucià à qualchidunu in issu locu disertu, balbittò d’una voce anelente : « Scu… Scusate… Ex… Excusez-moi, je… pou… pouvez-vous me dire… ». E parolle li vinianu à straziu, in fatti ùn sapia più esattamente ciò ch’ellu vulia dumandà. Ch’ell’avia vistu un murtulaghju ? Avia avutu un’allucinazione ? Eppuru, s’aggrappava à sta donna scunnisciuta quant’è un ciucciu à a so mamma, quandu paure fosche venenu à tribulà e so notte. Ella, u guardava cù un’aria mezu suspettosa mezu piena di rimproveru, a so bocca sdinticata cappiendu, senza rallentà u so passu : « Faresti megliu di vultà in casa toia à chjinà ti, invece di vagabundà pè issi carrughji, o briacò ch’è tù sì ! ». Briacò ! L’avia presu per un briacone ! Ma innò, vi sbagliate… S’alluntanava digià, sottu à a so paracqua cantacuccu, chì una forza irraziunale li fece stridà : « Aspittate !... Aspittate !... Aiutate mi !... ». Ma a vechja avia digià trincatu à l’angulu di u carrughju Napulione, è si firmava torna solu Orsantò, persu, è per cusì dì – abbandunatu.

S’avvidì ch’ellu avia parlatu in modu spuntaneu in lingua corsa, a so lingua materna, a so lingua di core. Era cume s’ella fussi stata naturale, chì à tutti i mumenti serii o impurtanti di a vita, l’emuzione pigliessi a suprana è venissi in a manera più viscerale, prufonda è autentica. Forse averebbe intravistu in sta donna scunniscuta u grembiu di una mamma, duv’ellu vole agruttà si ogni omu s’è un periculu u minaccia ? In u so intimu, sperava ch’un ghjornu o l’altru, tuttognunu parlarebbe « nustrale ». Senza pudè esse chjamatu « militante », si sintia vicinu da quelli chì s’imbattianu – à spessu à dannu di a so libertà – per a difesa è a rinascita di issi valori inchjussati, chì u Babbu li ne parlava da zitellu cù nustalgia, a « nurmalisazione » cuntinentale avendu presu à iss’epica l’accentu in particulare dulurosu di a riprissione. Ùn avia tantu cuntinuatu i so studii, ùn era mancu à pena un « intellettuale », ma quantunque un omu sinceru è cù sale in zucca, ciò chì, à parè soiu, bastava per apre si a so strada, in armunia cù l’altri.

In sè stessu l’accadia spessu ch’ella li venissi a risa cù un suppulu à tempu di cundiscendenza è nervosu, videndu tutti issi giovani, u nasu inciuttatu i u so telefonu à l’ultima moda, spessu aduniti ma ognunu in u so mondu persunale, chjamatu da i spizialisti « virtuale ». Ma in issu mumentu, averebbe datu n’importa chè per pudè telefunà à qualchidunu, tenì - magaru à a pulizza, bench’ellu si ne sfidessi d’istintu. Chì in quant’à ellu, è in quant’à tant’altri dinò, a pulizza ùn ghjuvava chè per perseguì i picciafochi di pagliaghji, fà suffià l’automubilisti in l’ alcutesti, da spuglià li di qualchì aurò senza troppu risicu, o ancu assedià i patrò di ristorante per via di travagliu clandestinu, quandu s’occuppava cum’ella pudia una vechja mammò lavendu trè piatti in a cucinetta. È ancu di più, e « derive mafiose » o u « gran banditismu » - secondu à u ripertoriu ufficiale di i ministerii parigini, « banditi » chì castigavanu sparghjendu solu u sangue di l’astracu è di u cimente, u più spessu à l’orlu di u mare, andate puru à sapè perchè…

U core palpitendu à carca, sbuccò in U Mercà. Era luntanu da u furmiculaghju abituale, quandu i banchi rizzati à buleghju, purghjianu a so robba à buzeffu à a folla brullicante, è ch’elle ribumbavanu e voce sunareccie è putente di i mercanti, duminendu u bufuneghju di e chjachjere passiunate in quà è in da. Un pulmone maiò di a cità si ripusava è rifiatava prima di vede spuntà u lindumane.

Da l’altra parte, San Ghjuvà paria di avè gran cura di a piazza diserta, è a curava da in altu da i so campanili doppii emblematichi. Videndu a chjesa, si disse Orsantò ch’ella era forse più chè mai ora di mette si in pace cù a so cuscenza. Fattu si stà chì e chjese avianu da sempre offertu un aggrottu sicuru abbastanza à quelli chì sfughjianu qualcosa o qualchidunu. S’avvicinò ver di l’entrata, scrutendu u circondu di a piazza, agguattendu u minimu segnu di vita, in u scornu d’un purtellu o d’una buttega. Ghjunse davanti à u purtone, l’anche frolle, cù sullevu. Ma ebbe un bellu chì fà, ùn si vulia micca apre, quellu purtone. Si disse niscentramente ch’è, s’ell’ùn si vulianu spalancà davant’à ellu e porte di u celu, tandu ghjera l’infernu chì li tuccava. U timpacciu foscu, l’ora tardiva, l’assenza di vita ùn facianu chè rinfurzà l’atmusfera guasgi surrialista di a scena.

Sguillendu un’uchjata versu a piazza, distinguì nettu nettu duie – forse trè – forme umane incappucciate chì si tinianu davant’à u ristorante digià chjosu à quell’ora. Eranu ferme, è bench’elli ùn li si pudessinu vede l’ochji, fù cunvintu Orsantò ch’elle u fidighjavanu intensamente. U so visu paria sbiaditu è stramurtitu malgradu u bughju, quant’è quellu di i persunagii murtulaghji ch’ellu avia scontru pocu fà. D’una manera o l’altra, era certu ch’elle ùn eranu custì quand’ellu avia travarcatu a piazza. Senza perde li di vista, si misse à rasà u muru versu u carrughju San Ghjuvà, à parè soiu u solu escitoghju, chì attraversu U Mercà ùn ci era nisuna esciuta per scappà da custindi.

Dopu pruvò affannatu à cambià direzzione in tutti i sensi ma, ad ogni volta, si chjudia sempre, implacabile, a tanaglia di i « fantasimi ». Sin’à u mumentu chì si truvò avvintu da tutte e parte. Una forza d’istintu di cunservazione pigliò tandu a suprana nant’à a paura. Tale l’animale salvaticu atturniatu da i cani arrabiati, decise di affruntà li, è risicà u tuttu per u tuttu. Ùn avia più nunda à perde è, fattu fine, ùn era tantu luntanu u portu, è quallà, truverebbe di sicuru un mezu pè francà si di st’affare sanu è salvu. Ma l’altri averanu privistu – o intesu vene – chì à tempu avà ch’ellu avia da lampà si capu avanti Orsantò, i mantelli s’aprinu palisendu arme automatiche, chì puntonu versu ellu a so luce grisgia è fredda.

Hè bella compia avà, si disse. Stranamente, era guasgi smarrita a paura, cum’è s’ellu avia rinunciatu à luttà è accittatu a so sorte. Ùn era propiu un sullevu, ùn era, ma piuttostu a fine d’una suffrenza. L’essere umanu hè fattu cusì, teme più spessu l’incerterzza chè un periculu precisu. Si parla ancu d’una certa serenità chì empie i cundannati à morte à l’usciu di a so esecuzione. L’esitu ghjè custì, certu è definitivu, chì rende vana è inderna qualsiasi cunsiderazione, ùn ci hè più nunda, in issa vita quaghjò in tutti i casi, siente e cridenze persunali di ognunu.

S’arrimbò di spinu à a porta è calò l’ochji. Risentì in pettu un sintimu di muccia, di scopre ch’ellu pudia affruntà a morte cusì, arrittu, senza mughjà nè supplicà, quant’è una vittima chì sfida u boia per via di a so attitudine degna è decisa.

Tandu sentì dì un ordine : « Entri quì ! ». Un attimu scuncirtatu, agguantò u pomu daretu ad ellu, è s’avvidì ch’ellu girava senza difficultà. « Anu da ammazzà mi à l’indentru, po, à causa di u rimore, ùn hè chè una attimpata, hè bella chjara ! » si pensò. Si vultò versu l’intrata, puntò a porta, è entrì cù un passu fermu…

Era bughju neru quant’è in un fornu, ma tempu intratu, fù accicatu da una luce abbagliante. Mittendu d’instintu i mani davant’à l’ochji duve ballavanu millaie di stelle, sentì ste parolle in un cuncertu di voci assurdante : « Bon anniversariu, o Orsantò ! ».

Tutalmente abbaciacatu, l’ochji ancu pocu adattati à u chjarore ambiente, vidì in faccia ad ellu tutti i so culleghi di travagliu, patrò in testa, u visu ilare, inalburendu buttiglie, pacchetti, è altra robba, ch’ell’ùn pudia ancu distingue.

Passatu l’effettu di a surpresa, sempre cummossu da l’intrunata, ùn sapia più s’ellu ci vulia à ride ne o s’ella era eccessiva sta messa in scena, sprupusitata à issu puntu. Ma quandu tutti l’abbraccionu, testimuniendu tantu calore umanu è amicizia, funu squassati d’un colpu solu tutti i sguai di nanzu.

- Hè vera ch’ellu ghjè oghje, u ghjornu di u mo anniversariu, ma l’avia sminticatu da sempre…
- Ebbè, mì ! Ci simu rammintati, noi, ed emu vulsutu ch’ellu fessi epica, stu ghjornu !
- Ma s’o avessi cacciatu un arma, anch’eiu ? O pigliatu da a paura? O fattu ùn sò chè ?
- Faciamu casu, ad ogni stonda, eramu pronti à caccià e maschere è arreghje tuttu. Vuliamu fà qualcosa di viramente particulare, ma ci vole à dì ch’è tù sì un popò d’omu, cù un curagiu strasurdinariu !
- Va bè, disse u patrò, avà ghjè ora di passà à d’altri suggetti !

In un atmusfera di grande familia, fecenu onore à u pranzu appruntatu per st’occasione. Orsantò sballava i so rigali quant’è un zitellu di Natale, maravigliatu di ciò chì li accadia. Hè vera ch’ellu era ancu à pena sturdulitu, ma fù cuscente chì campava stonde strasurdinarie. Però, à l’iniziu, era un ghjornu (guasgi) urdinariu…

U ghjornu (guasgi) urdinariu
Partager cet article
Repost0

commentaires

Présentation

  • : A Nazione
  • : Giurnale culturale in lingua corsa. Blog and newspaper in corsican language. Journal en langue corse.
  • Contact

Ricerca

Pages